De cinci ani, trecem prin fața ruinelor Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” și ne uităm ca într-o oglindă spartă: vedem trecutul care încă ne doare și viitorul care încă nu s-a conturat. Incendiul din 2020 a luat cu el un simbol, o parte din sufletul Chișinăului. Iar de atunci, totul a rămas suspendat în aer: promisiuni, planuri neclare, așteptări.
Acum, Ministerul Culturii anunță bani pentru reconstrucție. Însă întrebarea
rămâne: ce fel de Filarmonică vrem?
Vechiul templu al muzicii
Unii își doresc o restaurare „unu la unu”: aceleași candelabre grele,
aceleași scaune din lemn masiv, aceeași atmosferă solemnă în care răsunau
simfoniile. Pentru ei, Filarmonica e locul primei audiții, al primului concert
de Beethoven, al aplauzelor care făceau zid până la tavan.
Este o dorință de a păstra memoria vie, de a reconstrui nu doar ziduri, ci și o
emoție. Și e greu să nu te lași cuprins de nostalgie: cum să nu vrei să revii
într-un loc care ți-a fost casă culturală?
Dar aici apare și întrebarea dureroasă: oare generațiile tinere vor veni? Oare
îi mai atrage solemnitatea sovietică într-o lume obișnuită cu festivaluri,
lumini și interactivitate?
O Filarmonică a viitorului
De partea cealaltă e viziunea modernă: o sală de 800 de locuri, studio de
înregistrări, terasă cu vedere spre centrul Chișinăului, iar ruina veche –
transformată în muzeu cu proiecții holografice și povești aduse la viață prin
tehnologie. Această opțiune nu e doar o clădire nouă, e o provocare către
viitor. O promisiune că Filarmonica ar putea deveni nu doar un loc de muzică
clasică, ci și un centru cultural al festivalurilor internaționale, al
fuziunilor artistice, al întâlnirii dintre tradiție și experiment. Dar,
firește, vin și vocile critice: „Prea modern! Prea rece! Nu e Filarmonica
noastră!”.
Aici ne aflăm acum – între amintire și vis. Alegerea nu e simplă și nici nu
trebuie făcută peste noapte. Reconstrucția Filarmonicii e, de fapt, o alegere despre
cine suntem și cum vrem să ne prezentăm lumii.
Poate că soluția nu e alb sau negru. Poate că noua Filarmonică poate purta
în ea ecoul celei vechi și, în același timp, să se deschidă spre viitor. Poate
că emoția trecutului și energia prezentului pot conviețui sub același acoperiș.
Rămâne întrebarea deschisă
Ce fel de Filarmonică vrem să lăsăm copiilor noștri? Una care să fie muzeu
al nostalgiei sau motor al viitorului cultural al Republicii Moldova?
#FilarmonicaViitoare – să nu rămână doar un slogan pe rețele, ci o
realitate construită împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu