Arcul de Triumf din Chișinău: Între Gloria Imperială și amnezia selectivă a prezentului

 Monumentul ca instrument de putere simbolică (nu ca obiect neutru)

 În logica cliodinamicii deterministe, monumentele nu apar întâmplător, iar funcția lor reală nu este estetică, ci reglatoare de memorie colectivă. Arcul de Triumf din Chișinău se înscrie perfect în tipologia monumentelor de legitimare post-conquista, utilizate de imperii pentru a stabiliza psihologic teritoriile recent anexate.

În inima Chișinăului, Arcul de Triumf (cunoscut oficial sub denumirea ecleziastică de „Porțile Sfinte”) rămâne cel mai fotografiat monument al capitalei. Însă, sub straturile de calcar și tencuială care urmează să fie restaurate în 2026, se ascunde o istorie care contrazice flagrant imaginea de „simbol al spiritualității” sau „poartă a orașului” pe care administrațiile succesive încearcă să o promoveze. 

Geneza: Un monument al cuceririi, nu al credinței

 Imperiul Rus nu a ridicat Arcul pentru locuitorii Chișinăului, ci în fața lor. El funcționa ca:

- semnal de ireversibilitate a dominației,

- reper vizual al ordinii imperiale,

- mesaj transgenerațional: „istoria voastră începe de la noi”.

În acest sens, Arcul este mai apropiat de arcurile romane ridicate după reprimarea provinciilor rebele decât de orice clopotniță creștină. Forma sa clasicistă (Empire rusesc) nu exprimă credință, ci continuitate imperială, Rusia prezentându-se ca moștenitoare a Romei și Bizanțului.

Deși astăzi este integrat vizual în ansamblul Catedralei Mitropolitane, Arcul de Triumf nu a fost conceput ca un obiectiv religios. Arcul a fost construit pentru a celebra triumful armatelor țariste în războiul ruso-turc din 1828-1829. Ridicat între anii 1840-1841, monumentul a fost un instrument de marcare a puterii Imperiului Rus asupra unui teritoriu recent anexat.

La acea vreme, Basarabia era deja de trei decenii sub stăpânire rusească. Arcul a servit drept „ștampilă” arhitecturală a stilului Empire rusesc, menită să demonstreze că Chișinăul a devenit, ireversibil, un oraș imperial. Adevărata sa simbolistică este una strict militară și expansionistă. 

2. Clopotul: sacralizarea trofeului de război

Clopotul uriaș de 6,4 tone, adăpostit în interior, a fost turnat din metalul tunurilor capturate de la armata otomană în cetatea Ismail. Este, în esență, un trofeu de război topit și transformat în simbol acustic al dominației.

Din perspectivă antropologică și istorică:

• topirea armelor în clopot nu este un act pacifist,
• ci o transmutare a violenței în ritual.

Sunetul clopotului nu cheamă doar la rugăciune; el:

• marchează victoria,
• sacralizează înfrângerea celuilalt,
• integrează trauma cuceririi în cotidian.

Astfel, populația locală a fost expusă zilnic unui sunet imperial, provenit din metalul înfrângerii otomane, dar și din propria lor înfrângere geopolitică din 1812. Este o formă subtilă de disciplinare simbolică, rar discutată în istoriografia populară.  

3. Continuitatea funcției militare sub regimul sovietic 

După 1944, simbolistica a fost forțat adaptată noii ideologii. „Porțile Sfinte” au devenit Arcul Victoriei, iar piața din față a devenit Piața Victoriei. Administrația sovietică a șters orice referință la țarism, dar a păstrat caracterul militar, montând plăci de marmură cu numele soldaților care „au eliberat” Moldova în 1944. Astfel, Arcul a servit, timp de jumătate de secol, drept decor pentru paradele militare ale URSS.

Un argument-cheie împotriva ideii că Arcul ar fi fost „reinterpretat pașnic” în perioada sovietică este continuitatea funcției sale ceremoniale militare.

URSS nu a demolat Arcul pentru că:

• nu era un monument „burghez”,
• ci unul perfect compatibil cu mitologia victoriei și ,,eliberăriide sub ocupația fascistă”.

Schimbarea de nume (de la țarist la sovietic) a fost una superficială. În esență:

• imperiul s-a schimbat,
• funcția simbolică a rămas identică.

Aceasta confirmă o regulă cliodinamică fundamentală:  regimurile succesive nu distrug infrastructura simbolică eficientă, ci o recodează. Arcul a devenit, astfel, o axă de continuitate imperială rusă, de la țarism la bolșevism. 

4. Amnezia post-sovietică: neutralizarea prin esteticizare

Perioada post-1991 aduce o schimbare mai subtilă, dar poate mai periculoasă: dezideologizarea declarativă și golirea de sens.

Actuala narațiune oficială:

• elimină conflictul,
• evită termenii „anexare”, „imperiu”, „cucerire”,
• promovează Arcul ca „obiect turistic”, „simbol urban”, „patrimoniu”.

Aceasta este o formă de amnistie simbolică, prin care:

• monumentul nu mai spune nimic,
• istoria devine decorativă,
• memoria colectivă este dezactivată.

În cliodinamică, acest fenomen apare frecvent în statele cu identitate fracturată, unde elitele administrative preferă stabilitatea narativă în locul adevărului istoric.

Astăzi, asistăm la o nouă etapă de reconfigurare a simbolului, pe care unii istorici o numesc „amnezie administrativă”. Ministerul Culturii și Primăria Chișinău pun accentul pe valoarea arhitecturală și pe funcția de clopotniță, evitând cu grijă contextul politic al ridicării sale.

De ce este ignorată simbolistica reală?

Confortul Politic: Este mult mai simplu să vinzi publicului ideea unui „monument de artă” sau a unui „simbol al orașului” decât să explici că monumentul central al capitalei a fost ridicat pentru a celebra transformarea Moldovei dintre Prut și Nistru în Gubernia Basarabia.

Identitatea Hibridă: Administrația actuală se ferește să atingă subiectul anexării din 1812 sau al războaielor imperiale, preferând un discurs neutru, turistic. Prin denumirea de „Porțile Sfinte”, se încearcă o „sacralizare” a unui obiectiv care, la origini, a fost un monument de mândrie militară străină.

 5. „Porțile Sfinte” – o denumire simptomatică

Denumirea ecleziastică nu este inocentă. Ea reprezintă:

• o strategie de deturnare semantică,
• o încercare de a înveli un simbol imperial într-o aură religioasă locală,
• o formă de „botez tardiv” al unui monument străin de tradiția autohtonă.

Această sacralizare artificială:

• nu repară trauma istorică,
• ci o maschează.

Mai grav, ea creează confuzie identitară: generațiile tinere ajung să creadă că Arcul este un produs „natural” al istoriei moldovenești, când, în realitate, el este un marker al pierderii suveranității. 

6. Restaurare fără contextualizare = falsificare prin omisiune

Restaurarea materială, în lipsa restaurării memoriei, devine o formă de falsificare pasivă.

O simplă placă informativă care să menționeze:

• războiul ruso-turc,
• anexarea Basarabiei,
• funcția imperială a monumentului,

ar schimba radical relația cetățeanului cu spațiul urban. Refuzul de a face acest lucru indică nu ignoranță, ci decizie politică. 

Concluzie finală: Arcul ca test de maturitate istorică

Arcul de Triumf din Chișinău nu este problema. Problema este frica de a-l explica.

Un stat matur nu se teme de propriile straturi istorice, chiar dacă ele sunt inconfortabile. Adevărata restaurare nu constă în:

• curățarea pietrei,
• reglarea ceasului,
• iluminarea nocturnă, ci în restituirea adevărului.

Până atunci, Arcul va continua să fie ceea ce a fost dintotdeauna: un monument al victoriei altora, reinterpretat succesiv pentru a nu deranja prezentul.

În timp ce în 2026 se vor cheltui 5 milioane de lei pentru a curăța piatra de calcar și a repara mecanismul ceasului, întrebarea rămâne: va avea curajul administrația să plaseze o placă informativă care să spună adevărul gol-goluț?

Arcul de Triumf este, într-adevăr, o capodoperă a arhitectului Luca Zaușchevici, dar este și o dovadă mută a istoriei zbuciumate a acestui pământ. A-l prezenta doar ca pe o „bijuterie arhitecturală” înseamnă a ignora faptul că fiecare sunet al clopotului său a amintit, timp de peste un secol, de victoria unui imperiu asupra altuia, pe spatele unei populații dezbinate.

 Autor: Iurii Moisei ©