Modelarea istorică a conflictului dintre Federația Rusă și Ucraina: posibile scenarii și finalități

 Crearea unui model istoric referitor la posibilele finalități ale conflictului dintre Federația Rusă și Ucraina necesită integrarea mai multor factori istorici, politici, economici și psihologici. Acest model trebuie să ia în considerare tendințele istorice, contradicțiile adânci dintre cele două națiuni, politicile conducătorilor, precum și psihologia colectivă a popoarelor din Rusia și Ucraina. Desigur acest model nu pretinde la adevărul în ultima instanță și numai timpul va arăta dacă concluziile modelului istoric se vor adeveri.

 1. Context istoric și contradicții istorice

 Pentru a înțelege natura profundă a conflictului dintre Federația Rusă și Ucraina, este esențial să explorăm contradicțiile istorice dintre cele două națiuni. Aceste contradicții nu sunt doar de natură politică sau economică, ci au rădăcini adânci în istoria comună și în formarea identităților naționale distincte ale celor două popoare. 

Origini istorice comune: Rusia Kieveană

Atât Rusia, cât și Ucraina își revendică originea din Rusia Kieveană, un stat medieval care a existat din secolul al IX-lea până în secolul al XIII-lea. Kievul era centrul acestui stat și un simbol important al culturii slave. Totuși, Rusia Kieveană nu era un stat unitar, ci un conglomerat de principate, dintre care cel mai puternic, Kievul, a dominat o perioadă lungă. Cu toate acestea, invazia mongolă din secolul al XIII-lea a destrămat acest stat, iar Kievul și-a pierdut treptat importanța politică, fiind înlocuit de alte centre de putere regionale, precum Novgorod și, mai târziu, Moscova. 

Ucraina sub dominația poloneză și lituaniană

După destrămarea Rusiei Kievene, teritoriul actual al Ucrainei a fost împărțit între diverse puteri regionale, inclusiv Polonia și Marele Ducat al Lituaniei. Aceasta a avut un impact profund asupra dezvoltării culturale și politice a Ucrainei, care a fost influențată de tradițiile europene occidentale, catolice și, mai târziu, uniate (prin unirea unei părți a bisericii ortodoxe ucrainene cu Roma). În această perioadă, s-a conturat o identitate distinctă a elitei ucrainene, care era legată mai mult de Europa Centrală decât de Moscova. Totodată, Cazacii din Zaporojia au jucat un rol semnificativ în lupta pentru independență și au fost un simbol important al spiritului de rezistență ucrainean. 

Rusia imperială și anexarea Ucrainei

În secolul al XVII-lea, în urma unor conflicte între Polonia și Rusia, o parte a Ucrainei (inclusiv Kievul) a fost anexată de Rusia sub conducerea țarului Aleksei I. Acest moment marchează începutul unei lungi perioade de dominație rusă asupra Ucrainei. În secolele ce au urmat, Imperiul Rus a impus o politică de rusificare asupra teritoriilor ucrainene, limitând utilizarea limbii ucrainene și erodând autonomia culturală și politică a Ucrainei. De-a lungul secolului al XIX-lea, elitele ucrainene au încercat să revitalizeze identitatea națională, dar aceste eforturi au fost întâmpinate cu o rezistență puternică din partea autorităților ruse. 

Ucraina și Rusia sovietică

După revoluția bolșevică din 1917, Ucraina a trecut printr-o scurtă perioadă de independență (1917-1920) înainte de a fi incorporată în nou-formată Uniunea Sovietică. În perioada sovietică, relațiile dintre Rusia și Ucraina au rămas complicate. Pe de o parte, Ucraina a beneficiat de industrializare și modernizare, dar, pe de altă parte, a suferit represiuni grave, inclusiv Holodomorul din 1932-1933, un episod de foamete provocată de politica de colectivizare a lui Stalin, care a dus la milioane de morți. Acest eveniment tragic a lăsat o cicatrice profundă în memoria colectivă a ucrainenilor și a alimentat un resentiment față de Rusia.

În perioada sovietică, naționalismul ucrainean a fost suprimat sistematic, iar ucrainenii au fost încurajați să se identifice cu statul sovietic și, implicit, cu Rusia. Totuși, acest proces nu a reușit să elimine complet aspirațiile naționale ucrainene. Mișcările de independență au continuat să existe, iar renașterea naționalismului a atins un punct culminant în anii '80, când perestroika și glasnost-ul lui Mihail Gorbaciov au permis o mai mare libertate politică. 

Independența Ucrainei (1991) și contradicțiile post-sovietice

Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a dus la proclamarea independenței Ucrainei. Deși Rusia a recunoscut oficial independența Ucrainei, tensiunile au rămas, mai ales în privința Crimeei și a regiunilor din estul Ucrainei, unde populația vorbitoare de limbă rusă era semnificativă. Aceste tensiuni s-au intensificat în anii 2000, odată cu Revoluția Portocalie (2004), care a adus la putere un guvern pro-occidental, și, mai ales, cu Revoluția Euromaidan din 2014, care a culminat cu anexarea Crimeei de către Rusia și izbucnirea conflictului în regiunile Donbas.

Rusia percepe Ucraina nu doar ca pe un vecin strategic important, ci ca pe o parte a „lumii ruse” (русский мир) și consideră orice încercare a Ucrainei de a se apropia de Occident o amenințare directă la adresa securității sale. De cealaltă parte, Ucraina, de la independență, a avut o luptă constantă pentru a-și reafirma suveranitatea și a se integra în structurile euro-atlantice. 

Finalitatea contradicțiilor istorice

Aceste contradicții istorice au creat un context în care conflictul dintre Rusia și Ucraina pare aproape inevitabil. Rusia vede Ucraina ca parte integrantă a sferei sale de influență și o componentă vitală a propriei securități naționale. Pe de altă parte, Ucraina își dorește o ruptură definitivă cu trecutul sovietic și o apropiere de Occident, ceea ce reprezintă o provocare existențială pentru Rusia. Conflictul actual este, astfel, expresia directă a acestor tensiuni istorice nerezolvate. 

Modelul istoric sugerează că, fără o soluționare durabilă a acestor contradicții, fie prin negociere, fie prin impunerea unei soluții militare, conflictul va continua să afecteze relațiile dintre cele două state pentru mult timp. 

Psihologia colectivă a popoarelor: Rusia și Ucraina

 Pentru a înțelege posibilele finalități ale conflictului dintre Rusia și Ucraina, este esențial să analizăm mentalitatea colectivă a popoarelor din cele două țări. Psihologia colectivă reprezintă fundalul pe care se desfășoară nu doar evenimentele istorice, ci și deciziile politice și militare. Aceste trăsături psihologice naționale sunt modelate de factori istorici, culturali și sociali care influențează percepțiile publicului asupra conflictului și a relației dintre cele două națiuni. 

Psihologia colectivă a poporului rus 

Istoria și cultura Rusiei au creat o psihologie națională centrată pe mândrie, rezistență și un simț al măreției. Aceasta derivă dintr-o experiență istorică caracterizată de suferință, expansiune imperială și lupta pentru supraviețuire împotriva invaziilor străine (mongoli, polonezi, Napoleon, naziști). Există câteva trăsături fundamentale care definesc această psihologie colectivă: 

          a) Sentimentul de măreție imperială și destinul manifest

De-a lungul secolelor, Rusia s-a văzut ca o mare putere imperială, cu misiunea de a proteja și extinde civilizația rusă. Această mentalitate s-a reflectat în politica externă expansionistă și în dorința de a exercita control asupra regiunilor din vecinătatea sa imediată. Imperiul Rus și Uniunea Sovietică au lăsat moștenirea unei identități naționale bazate pe noțiunea de "destin istoric" al Rusiei ca lider regional și global.

Chiar și după destrămarea URSS, acest sentiment de măreție nu a dispărut, fiind alimentat de nostalgia pentru perioada imperială și sovietică. Președintele Vladimir Putin a exploatat această nostalgie și a creat o retorică politică care plasează Rusia în poziția de apărător al lumii slavice și ortodoxe, un bastion împotriva Occidentului, perceput ca ostil și decăzut moral. 

b) Fortăreața asediată și complexul de victimizare

Un alt element esențial al psihologiei colective ruse este complexul de victimizare, care se manifestă prin percepția că Rusia este înconjurată de dușmani și trădată de aliați. Istoria invaziilor externe, de la hoardele mongole până la invazia nazistă, a întărit acest sentiment de asediu constant. În prezent, NATO și Uniunea Europeană sunt văzute ca forțe care încearcă să slăbească influența Rusiei și să-i îngrădească dezvoltarea, justificând astfel atitudinile defensive și agresive ale conducerii ruse.

Acest complex este întărit de propaganda oficială, care descrie Occidentul ca fiind responsabil de toate provocările interne și externe cu care se confruntă Rusia. Fiecare acțiune militară rusă este prezentată ca o măsură de apărare împotriva expansiunii NATO sau a "fasciștilor" din Ucraina. 

c) Autoritarismul și încrederea în lideri puternici

Rusia are o tradiție politică de autoritarism, unde liderii puternici sunt văzuți ca garanți ai stabilității și supraviețuirii naționale. De la țari la liderii sovietici, Rusia a fost condusă de figuri autoritare care au consolidat puterea prin forță. Vladimir Putin a reușit să își mențină popularitatea apelând la această tradiție, oferindu-se ca lider protector care restaurează ordinea și mândria națională.

Pentru mulți ruși, stabilitatea și securitatea națională sunt mai importante decât democrația și libertatea individuală, iar acest lucru a permis regimului lui Putin să justifice acțiuni agresive în afara granițelor, inclusiv în Ucraina. 

Psihologia colectivă a poporului ucrainean 

În contrast, poporul ucrainean are o psihologie colectivă centrată pe lupta pentru independență și eliberare de sub dominația străină. Ucraina are o istorie marcată de invazii și control străin, dar, în ciuda acestui fapt, și-a păstrat identitatea distinctă și dorința de suveranitate. Există câteva trăsături fundamentale ale psihologiei colective ucrainene: 

a) Dorința de autodeterminare și independență

Ucrainenii au fost sub dominația diverselor imperii și state (Polonia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus și Uniunea Sovietică), dar au menținut întotdeauna o dorință puternică de independență. Revoluția Portocalie (2004) și Revoluția Euromaidan (2014) sunt exemple clare ale luptei continue a poporului ucrainean pentru a-și determina propriul destin, respingând regimurile corupte sau pro-ruse și alegând o cale pro-europeană.

Aceste revoluții au cristalizat sentimentul național și au subliniat diferențele fundamentale între Ucraina și Rusia, în special în ceea ce privește orientarea politică și culturală. Ucrainenii au demonstrat în mod repetat că sunt dispuși să lupte pentru a-și păstra independența față de influența rusă, fie ea militară sau politică.

 

b) Orientarea pro-occidentală și aspirațiile europene

După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a oscilat între influența rusă și cea occidentală. Cu toate acestea, în ultimul deceniu, aspirațiile pro-occidentale s-au consolidat. Aderarea la Uniunea Europeană și NATO au devenit obiective strategice pentru Ucraina, iar aceste instituții sunt văzute ca garanții ale democrației și suveranității naționale.

Orientarea pro-occidentală este susținută de dorința ucrainenilor de a scăpa de corupția endemică asociată cu regimurile pro-ruse și de a construi un stat de drept modern. Războiul actual a accentuat această tendință, iar majoritatea ucrainenilor consideră că viitorul lor aparține Europei, nu sferei de influență a Rusiei. 

c) Rezistența și lupta pentru supraviețuire

În psihologia colectivă a ucrainenilor, lupta pentru supraviețuire și rezistența sunt trăsături definitorii. Trecutul istoric dificil, inclusiv Holodomorul (foametea artificială din 1932-1933 impusă de regimul stalinist) și represiunea sovietică, a întărit un spirit de rezistență. În prezent, acest spirit este manifestat în mod clar prin rezistența militară împotriva invaziei ruse.

Poporul ucrainean a dovedit o capacitate extraordinară de a rezista în fața adversităților și de a se organiza pentru apărarea teritoriului său. Sprijinul popular pentru armata ucraineană este extrem de ridicat, iar războiul a creat un puternic sentiment de solidaritate națională. 

Impactul psihologiei colective asupra conflictului

Diferențele fundamentale dintre psihologia colectivă a rușilor și ucrainenilor influențează modul în care ambele națiuni percep și abordează conflictul:

- Rusia: Având o percepție istorică imperială și de fortăreață asediată, Rusia vede conflictul ca pe o luptă existențială pentru a-și păstra influența și a preveni extinderea Occidentului în fostul său spațiu sovietic. Populația rusă, în mare parte, sprijină acțiunile conducerii lor, percepând războiul ca pe o confruntare inevitabilă cu Occidentul.

 - Ucraina: Ucraineanul de rând vede războiul ca pe o luptă pentru supraviețuire și suveranitate. Războiul a consolidat sentimentul național și aspirațiile europene, iar ucrainenii nu sunt dispuși să accepte compromisuri care ar submina independența și integritatea teritorială a țării.

Aceste elemente psihologice vor continua să modeleze comportamentul celor două națiuni, alimentând fie rezistența ucraineană, fie eforturile Rusiei de a-și menține hegemonia. 

Politicile conducerilor actuale 

Pentru a înțelege dinamica conflictului dintre Federația Rusă și Ucraina, este esențial să analizăm politicile actuale ale conducătorilor celor două state. Aceste politici nu doar reflectă obiectivele strategice ale fiecărei țări, ci și influențează direct cursul conflictului. 

Federația Rusă: Vladimir Putin și politica expansionistă

Politica externă a Rusiei, sub conducerea lui Vladimir Putin, a fost definită în mare măsură de dorința de a restabili influența Rusiei în spațiul post-sovietic și de a împiedica avansul NATO și al Uniunii Europene în regiune. În viziunea Kremlinului, destrămarea Uniunii Sovietice a fost o „catastrofă geopolitică”, iar multe dintre fostele republici sovietice, inclusiv Ucraina, sunt considerate parte dintr-o sferă de influență naturală a Rusiei. 

Această abordare a fost clarificată în mai multe discursuri ale lui Putin, care a subliniat că Rusia nu poate permite Ucrainei să devină membră NATO, văzând această perspectivă ca o amenințare existențială. La fel, Putin a utilizat argumente istorice și culturale pentru a susține că Ucraina și Rusia au o legătură profundă, sugerând că ucrainenii și rușii sunt „un singur popor” și că independența deplină a Ucrainei este o anomalie istorică.

Această politică expansionistă s-a manifestat inițial prin anexarea Crimeei în 2014, în urma Revoluției Euromaidan și a schimbării regimului de la Kiev. Anexarea Crimeei și susținerea mișcărilor separatiste din estul Ucrainei (în regiunile Donețk și Luhansk) au arătat clar că Rusia nu este dispusă să cedeze influența asupra Ucrainei fără luptă.

Motivația lui Putin este una de ordin geopolitic și de securitate, dar și de consolidare a regimului său intern. Putin a folosit conflictul pentru a mobiliza sprijinul naționalist intern și pentru a se poziționa ca apărător al Rusiei împotriva amenințărilor externe. Astfel, politica sa în Ucraina este, în parte, menită să mențină stabilitatea și popularitatea regimului său în fața provocărilor interne, cum ar fi sancțiunile economice și stagnarea economică. 

Ucraina: Volodimir Zelenski și aspirațiile occidentale

În contrast, Ucraina, sub președintele Volodimir Zelenski, s-a angajat ferm în direcția consolidării independenței și suveranității sale, orientându-se clar spre Occident. Zelenski, un fost actor și comediant care a fost ales cu un sprijin larg în 2019, a adus o abordare nouă și mai deschisă față de Occident în politica ucraineană. Deși la început a încercat să găsească soluții diplomatice pentru conflictul din estul țării, invazia rusă pe scară largă din 2022 l-a forțat să adopte o poziție mult mai intransigentă față de Rusia.

 Politica lui Zelenski se concentrează pe trei mari obiective:

1. Apărarea integrității teritoriale a Ucrainei: Zelenski și guvernul său au declarat în repetate rânduri că nu vor accepta niciun compromis legat de teritoriile ocupate de Rusia, inclusiv Crimeea. Acest angajament este întărit de sprijinul larg al populației ucrainene, care, în urma invaziei, s-a mobilizat pentru a-și apăra țara. 

2. Apropierea de NATO și Uniunea Europeană: Zelenski a accelerat eforturile de integrare a Ucrainei în structurile occidentale, considerând că numai aderarea la NATO poate asigura securitatea pe termen lung a țării. De asemenea, integrarea în Uniunea Europeană este văzută ca o soluție pentru problemele economice și de dezvoltare ale Ucrainei, aducând investiții și reforme structurale necesare. 

3. Mobilizarea sprijinului internațional: Sub conducerea lui Zelenski, Ucraina a devenit foarte activă pe scena diplomatică internațională, obținând sprijin semnificativ din partea Statelor Unite, UE și a altor aliați occidentali. Zelenski a reușit să câștige sprijinul politic, militar și economic al Occidentului, ceea ce a permis Ucrainei să reziste invaziei ruse și să înceapă contraofensive de succes.

Acest angajament față de suveranitate și apropierea de Occident reflectă o schimbare profundă în politica ucraineană față de perioada pre-2014, când existau încă diviziuni între regiunile pro-ruse și cele pro-occidentale ale țării. Astăzi, invazia rusă a consolidat un sentiment naționalist ucrainean puternic, iar politica lui Zelenski a devenit un simbol al acestei lupte pentru autodeterminare. 

Războiul psihologic și narativele concurente

Ambele părți utilizează intens războiul psihologic și informațional pentru a-și susține politicile. Rusia prezintă războiul ca o „operațiune specială” menită să „denazifice” și să „elimine amenințările la adresa rușilor etnici” din Ucraina, în timp ce Ucraina portretizează conflictul ca o luptă existențială pentru supraviețuire împotriva imperialismului rus. Această luptă informațională joacă un rol important în galvanizarea sprijinului public intern și extern. 

Concluzie

Politicile conducătorilor actuali sunt profund divergente și reflectă ambițiile și fricile fiecărei țări. În timp ce Rusia caută să restabilească statutul său de mare putere regională prin menținerea Ucrainei în sfera sa de influență, Ucraina, sub Zelenski, caută să își consolideze independența și să își asigure securitatea prin integrarea în structurile occidentale. Acest conflict între două viziuni strategice diametral opuse stă la baza războiului și face dificilă identificarea unei soluții pe termen scurt.  

Posibilele scenarii pentru finalitatea conflictului dintre Federația Rusă și Ucraina

 A. Stabilizarea conflictului cu un armistițiu precar

 Descriere: În acest scenariu, conflictul se va opri temporar fără a fi soluționat complet. Părțile beligerante ar putea semna un armistițiu sau un acord de pace fragil, care ar îngheța situația actuală pe teren. Rusia ar păstra controlul asupra Crimeei și poate asupra unor părți din estul Ucrainei (regiunile Donețk și Luhansk), iar Ucraina ar continua să funcționeze ca stat independent, orientat spre Occident. Situația ar rămâne tensionată, cu un risc permanent de reluare a ostilităților. 

Argumente:

- Precedente istorice: Conflictele înghețate sunt comune în spațiul post-sovietic, cum ar fi cele din Transnistria (Moldova), Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), sau Nagorno-Karabah (Azerbaidjan și Armenia). Aceste conflicte au fost înghețate prin armistiții sau acorduri parțiale, fără soluții durabile, dar cu menținerea status quo-ului militar. 

- Beneficii pentru ambele părți: Un armistițiu ar putea aduce avantaje temporare ambelor părți. Rusia ar putea să își păstreze câștigurile teritoriale fără a se angaja într-o campanie militară extinsă și costisitoare, iar Ucraina ar evita pierderi și distrugeri suplimentare, concentrându-se pe refacerea economică și militară. 

- Tensiuni constante: Acest scenariu ar menține tensiunile între Rusia și Ucraina, la fel ca în alte conflicte înghețate. Orice tentativă a Ucrainei de a se apropia de NATO sau de a recupera teritoriile pierdute ar putea reînvia conflictul. De asemenea, Rusia ar continua să folosească teritoriile ocupate pentru a exercita presiuni asupra Ucrainei. 

- Implicarea internațională: Într-un astfel de scenariu, este posibil ca organizațiile internaționale (ONU, OSCE) să fie implicate în monitorizarea armistițiului, dar fără capacitatea de a rezolva fundamental disputa teritorială. 

B. Escaladarea și extinderea conflictului 

Descriere: În acest scenariu, conflictul nu va rămâne limitat la Rusia și Ucraina, ci va escalada, posibil implicând direct NATO sau alte puteri regionale. Acest lucru ar putea transforma conflictul într-o confruntare mult mai largă între Rusia și Occident, amplificând tensiunile globale. 

Argumente:

- Pericolul extinderii: NATO, prin sprijinul său pentru Ucraina, s-a apropiat deja periculos de mult de o implicare directă în conflict. Rusia consideră acest sprijin militar și economic ca o amenințare la securitatea sa națională. Dacă Rusia ar percepe acest sprijin ca o agresiune directă, ar putea decide să atace un stat membru NATO, ceea ce ar duce la activarea articolului 5 al Alianței, declanșând o confruntare militară globală. 

- Istoric de escaladări: Crizele internaționale trecute, cum ar fi criza rachetelor din Cuba din 1962 sau escaladările din timpul Războiului Rece, demonstrează cât de rapid pot escalada tensiunile locale în conflicte globale. Deși NATO și Rusia au evitat până acum o confruntare directă, riscul rămâne prezent dacă una dintre părți depășește o „linie roșie”. 

- Implicațiile economice: Extinderea conflictului ar avea un impact devastator asupra economiei globale, în special asupra Europei, care depinde în mare măsură de resursele energetice din Rusia. Sancțiunile economice severe și contrasancțiunile ar duce la crize economice și sociale majore în ambele tabere. 

- Cursa înarmărilor: Escaladarea ar putea stimula o nouă cursă a înarmărilor, cu țări din ambele tabere investind masiv în tehnologii militare avansate pentru a se pregăti pentru o confruntare de durată. 

C. Victoria ucraineană cu sprijin internațional 

Descriere: În acest scenariu, Ucraina, susținută de ajutorul militar și financiar semnificativ din partea Occidentului, reușește să împingă forțele ruse din teritoriile ocupate și să își recupereze Crimeea și regiunile estice. Acest scenariu ar reprezenta o înfrângere majoră pentru Rusia, posibil conducând la schimbări politice interne. 

Argumente:

- Sprijinul occidental: Occidentul (SUA, UE, NATO) a oferit Ucrainei sprijin militar semnificativ, inclusiv armament avansat, instruire și sprijin financiar. În cazul în care acest sprijin continuă sau se intensifică, Ucraina ar putea obține capacitatea de a desfășura contraofensive eficiente, recuperând teritoriile pierdute. De exemplu, evoluția armelor moderne, cum ar fi rachetele cu rază lungă și dronele, pot schimba echilibrul de forțe pe teren. 

- Rusia în dificultate: Pe măsură ce războiul se prelungește, sancțiunile economice împotriva Rusiei au slăbit considerabil economia rusă, afectând moralul și resursele necesare pentru o campanie militară de lungă durată. Înfrângerile repetate ar putea destabiliza regimul lui Vladimir Putin, deschizând calea unor schimbări politice interne, fie prin revolte interne, fie prin schimbarea conducerii. 

- Risc de fragmentare a Rusiei: O înfrângere decisivă a Rusiei pe frontul ucrainean ar putea avea consecințe interne grave. Rusia este o federație compusă din multe grupuri etnice și regiuni care ar putea începe să ceară mai multă autonomie sau chiar independență, în cazul în care centrul (Moscova) își pierde autoritatea. Precedente istorice similare sunt destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. 

- Consolidarea Ucrainei: Victoria ar întări semnificativ poziția Ucrainei pe scena internațională și ar accelera integrarea sa în structurile occidentale, precum NATO și UE. Aceasta ar deveni un simbol al rezistenței împotriva agresiunii ruse.

 

D. Victoria rusă și impunerea unui regim marionetă în Ucraina 

Descriere: În acest scenariu, Rusia obține o victorie militară decisivă, forțând guvernul ucrainean să cedeze și să accepte un regim pro-rus la Kiev. Aceasta ar duce la o reinstaurare a influenței ruse în Ucraina și la o suprimare a aspirațiilor pro-occidentale ale țării. 

Argumente:

- Dificultăți strategice: Deși Rusia ar putea obține câștiguri militare pe termen scurt, impunerea unui regim marionetă în Ucraina ar fi extrem de dificilă. Populația ucraineană a demonstrat un puternic sentiment naționalist și rezistență față de orice încercare de control rusesc. Rezistența partizană și opoziția civilă ar fi greu de înfrânt. 

- Costurile ocupării: Ocuparea Ucrainei ar presupune resurse uriașe pentru Rusia, atât în termeni de trupe, cât și de fonduri economice. O astfel de campanie ar putea să ducă la epuizarea economiei ruse, mai ales sub presiunea sancțiunilor internaționale și a izolării economice. 

- Izolarea internațională: Un astfel de scenariu ar duce la o izolare și mai mare a Rusiei pe scena globală. Statele occidentale și alte puteri ar intensifica sancțiunile și ar izola complet Rusia din punct de vedere economic și politic, ceea ce ar crea instabilitate internă. 

- Dificultatea menținerii unui regim marionetă: Un guvern impus de Rusia în Ucraina ar avea mari dificultăți în a menține controlul asupra unei populații ostile și ar fi în mod constant expus la atacuri din partea grupurilor de rezistență și a mișcărilor de eliberare.  

Concluzie

Fiecare scenariu prezintă provocări și implicații majore pentru Rusia, Ucraina și întreaga ordine internațională. Cele mai probabile scenarii privind finalitatea conflictului dintre Federația Rusă și Ucraina sunt fie stabilizarea conflictului într-un format înghețat, fie o eventuală victorie parțială a Ucrainei cu sprijin occidental. Aceste concluzii sunt susținute de analiza unor factori geopolitici, istorici și psihologici care au modelat relațiile dintre cele două națiuni de-a lungul timpului. 

1. Stabilizarea conflictului printr-un acord de tip armistițiu

Această posibilitate este susținută de precedentul istoric al multor conflicte regionale care nu au ajuns la o soluție definitivă, dar au fost „înghețate” prin armistiții sau acorduri temporare. Exemple precum conflictul din Coreea (unde armistițiul din 1953 a stabilit o încetare a focului, dar fără un tratat de pace) sau conflictele înghețate din fostele republici sovietice (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud) demonstrează că astfel de conflicte pot rămâne nerezolvate pe termen lung. În cazul conflictului ruso-ucrainean, ambele părți și-ar putea stabiliza pozițiile fără a ceda în mod formal anumite teritorii, ceea ce ar permite Rusiei să-și mențină controlul asupra Crimeei și a unor părți din Donbas, în timp ce Ucraina ar continua să lupte pentru restabilirea suveranității sale. 

Argumente:

- Rusia nu poate absorbi costurile unui război pe termen nelimitat, iar o retragere completă ar fi văzută ca o înfrângere politică pentru regimul de la Kremlin.

- Ucraina nu va accepta pierderea oficială a teritoriilor sale, dar va fi nevoită să negocieze dacă conflictul devine prea costisitor sau sprijinul occidental se reduce.

- Comunitatea internațională (în special Europa) ar prefera o soluție temporară care să reducă instabilitatea regională și criza economică provocată de război. 

2. Victoria parțială a Ucrainei cu sprijin occidental

Un alt scenariu plauzibil este o victorie parțială a Ucrainei, posibil obținută prin continuarea sprijinului militar, economic și diplomatic din partea Occidentului. În această eventualitate, Ucraina ar putea recupera anumite teritorii ocupate de Rusia (inclusiv părți din Donbas) sau ar putea forța Rusia să accepte o retragere parțială. Totuși, este improbabil ca Rusia să cedeze complet Crimeea sau să fie înfrântă în mod decisiv fără consecințe majore pe plan internațional. 

Argumente:

- Sprijinul occidental: Occidentul, în special NATO și UE, au furnizat Ucrainei sprijin militar și financiar considerabil, iar acest sprijin ar putea continua dacă Ucraina demonstrează succes pe câmpul de luptă. Forța combinată a resurselor occidentale și a capacităților de luptă ale Ucrainei poate schimba dinamica conflictului.

- Uzura forțelor ruse: Rusia, deși are o armată puternică, s-a confruntat cu probleme legate de logistică, moralul soldaților și aprovizionare. Pe termen lung, aceste dificultăți ar putea slăbi capacitatea Rusiei de a menține o ofensivă eficientă.

- Factorul politic intern: Un conflict prelungit poate provoca tensiuni în Rusia, iar costurile economice și umane ar putea alimenta o opoziție internă față de regimul lui Putin, forțând o retragere parțială.

Acest scenariu nu implică neapărat o victorie totală a Ucrainei, ci mai degrabă o victorie tactică, în care Rusia ar fi nevoită să accepte pierderi, dar își va menține controlul asupra unor regiuni cheie, precum Crimeea. Din punct de vedere geopolitic, acest lucru ar echilibra balanța de putere în regiune fără a umili Rusia în mod complet. 

3. Tensiunile istorice și geopolitice persistente

Indiferent de scenariul care se va materializa, este evident că tensiunile dintre Rusia și Ucraina nu vor dispărea pe termen scurt sau mediu. Istoria relațiilor dintre cele două țări este una de dominație și subjugare, iar Rusia va continua să vadă Ucraina ca pe un teritoriu de importanță strategică și culturală. Pe de altă parte, Ucraina își va păstra dorința de independență și integrare în structuri europene și occidentale, ceea ce va continua să fie perceput ca o amenințare de către Rusia. 

 4. Impactul psihologiei colective asupra evoluției conflictului

Atât Rusia, cât și Ucraina sunt susținute de un puternic sentiment naționalist, ceea ce face compromisurile foarte dificile. Psihologia colectivă a popoarelor joacă un rol crucial în acest conflict. În Rusia, există un sentiment de mândrie și excepționalism național, legat de trecutul imperial și sovietic, care justifică, în opinia elitei politice, intervenția militară în Ucraina. În Ucraina, revoluțiile recente au consolidat un spirit de rezistență și autonomie, în special în fața influenței ruse.

Acest sentiment de identitate națională va împiedica soluționarea rapidă a conflictului, iar compromisul va fi dificil, deoarece ambele națiuni văd acest război nu doar ca pe o bătălie teritorială, ci ca pe o luptă pentru supraviețuire națională și suveranitate. 

5. Implicarea internațională și diplomația

Diplomația va juca un rol crucial în modelarea finalității conflictului. Occidentul, în special Uniunea Europeană și Statele Unite, va continua să fie un actor cheie în sprijinirea Ucrainei, însă pe măsură ce războiul se prelungește, și costurile economice și politice cresc, este posibil ca presiunea pentru negocieri și un compromis să devină tot mai mare. De asemenea, alte puteri mondiale, precum China, ar putea juca un rol de mediere, având interese economice și geopolitice în stabilizarea regiunii.

Precedente istorice sugerează că astfel de conflicte se pot transforma în jocuri de influență între marile puteri, iar diplomația ar putea duce la o soluție hibridă, în care niciuna dintre părți nu obține o victorie completă, dar își conservă anumite avantaje.

În esență, rezultatul conflictului va fi modelat de un amestec de factori istorici, geopolitici, economici și psihologici, fiecare contribuind la limitarea sau extinderea conflictului. Istoria arată că astfel de războaie rareori se termină printr-o soluție clară, iar perspectiva unei stabilizări incomplete sau a unei victorii parțiale pare cea mai realistă pe termen mediu. Tensiunile dintre cele două națiuni, alimentate de contradicțiile istorice și de ambițiile geopolitice, vor continua să definească relația ruso-ucraineană, chiar și după o eventuală încheiere a ostilităților militare.

Autor: Iurii Moisei ©