Comemorarea Istorică: semnificație, forme și impact în contextul strategie de dominație

 Comemorarea istorică constituie un act esențial de rememorare și omagiere a unor evenimente, personalități sau momente semnificative care au avut un impact profund asupra unei comunități, unei națiuni sau chiar a întregii lumi. Acest proces nu reprezintă doar un semn de respect față de trecut, ci și un instrument educațional puternic, care contribuie la consolidarea identității colective și stimulează reflecția asupra lecțiilor oferite de istorie.

 Prin diverse forme de exprimare, cum ar fi ceremonii oficiale, manifestări culturale sau construcții memoriale, societățile reușesc să transmită valorile fundamentale și perspectivele asupra evenimentelor care le-au marcat existența, lăsând o moștenire durabilă pentru generațiile viitoare.

Totuși, comemorarea istorică nu este un proces lipsit de ambiguități. Modul în care statele aleg să marcheze trecutul reflectă nu doar respectul față de memoria colectivă, dar și interese politice, identitare și ideologice. Istoria ne arată că, dincolo de omagierea eroilor și a suferințelor trecute, comemorarea poate fi utilizată ca un instrument de propagandă, de legitimare a regimurilor politice sau de justificare a anumitor acțiuni geopolitice. Un exemplu semnificativ în acest sens este modul în care statele agresoare au transformat comemorarea într-un mijloc de dominație, rescriere a istoriei și impunere a unei narațiuni unilaterale asupra teritoriilor cucerite, subminând diversitatea interpretărilor istorice. 

 

Forme de comemorare istorică

Comemorarea istorică poate lua diverse forme, incluzând:

• Ceremonii oficiale – Acestea sunt organizate de state, instituții sau comunități pentru a marca momente importante precum zile naționale, comemorări ale victimelor conflictelor sau evenimente istorice decisive. De exemplu, Ziua Națională a unui stat este adesea marcată prin parade, depuneri de coroane de flori la monumente și discursuri solemne ale liderilor politici.

• Manifestări culturale – Cultura joacă un rol esențial în comemorarea istorică, prin spectacole, piese de teatru, proiecții de filme sau concerte tematice dedicate unor evenimente sau personalități istorice. Festivalurile culturale, inspirate de momente istorice, permit publicului să interacționeze cu trecutul într-un mod artistic și emoțional.

• Publicarea de cărți și articole – Lucrările academice, literare sau jurnalistice contribuie la aprofundarea și transmiterea cunoștințelor despre evenimentele istorice. Cărțile de istorie, romanele istorice, biografiile și studiile științifice oferă perspective detaliate asupra trecutului și permit o înțelegere mai profundă a acestuia.

• Organizarea de expoziții – Muzeele și galeriile de artă găzduiesc expoziții care prezintă aspecte ale trecutului prin artefacte, documente, picturi, fotografii și reconstituiri interactive. Astfel de expoziții pot fi tematice, axate pe un anumit eveniment sau perioadă istorică, ori dedicate unor personalități marcante.

• Denumirea de străzi, instituții sau spații publice – Alegerea numelor unor personalități istorice pentru străzi, piețe, instituții de învățământ sau alte spații publice reprezintă o formă de comemorare ce menține vie memoria acestora în conștiința colectivă. În multe orașe din lume există bulevarde și piețe numite după lideri, eroi naționali sau figuri emblematice ale istoriei.

• Dezbateri academice și conferințe – Evenimentele științifice joacă un rol important în analizarea și reevaluarea evenimentelor istorice. Conferințele internaționale, simpozioanele și mesele rotunde reunesc istorici, sociologi și alți specialiști pentru a discuta impactul trecutului asupra prezentului și viitorului.

• Instalarea monumentelor – Ridicarea de statui, plăci comemorative și memoriale reprezintă una dintre cele mai vizibile și durabile forme de comemorare istorică. Acestea pot fi dedicate unor personalități importante, evenimente semnificative sau victimelor unor tragedii istorice, oferind locuri de reculegere și reflecție pentru generațiile viitoare.

 

Comemorarea istorică ca instrument de dominație

Pe lângă dimensiunea sa pozitivă, comemorarea istorică poate deveni un instrument al puterii, utilizat de state agresoare pentru a marca teritorii cucerite și a rescrie istoria.

Moldova ca exemplu al strategiilor de marcare a teritoriului ocupat

Teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut sub numele de Basarabia, a fost anexat de Imperiul Rus în 1812, iar mai apoi de Uniunea Sovietică în 1940. Pentru a consolida dominația, agresorii au implementat multiple strategii de control, incluzând:

 

SCHIMBAREA SIMBOLURILOR PUBLICE

Unul dintre primele și cele mai vizibile mecanisme prin care un stat agresor își consolidează dominația asupra unui teritoriu cucerit este modificarea simbolurilor publice. Aceste acțiuni sunt menite să elimine elementele identitare locale și să impună o nouă realitate politică și culturală, justificând ocupația și reducând la minimum orice legătură a populației cu trecutul său național.

Redenumirea străzilor, orașelor și instituțiilor

O practică frecvent utilizată de regimurile ocupante este schimbarea numelor de străzi, orașe și instituții, astfel încât acestea să reflecte cultura, ideologia și istoria statului agresor. În Basarabia, după anexarea de către Imperiul Rus în 1812, multe localități au fost redenumite, iar administrația a început să utilizeze exclusiv limba rusă în documentele oficiale. O strategie similară a fost aplicată și în perioada sovietică (1940-1941, 1944-1991), când numele orașelor, cartierelor și bulevardelor au fost schimbate pentru a onora liderii sovietici sau conceptele ideologice ale regimului. De exemplu, în Chișinău, numeroase străzi au fost redenumite după figuri comuniste precum Lenin, Marx sau Kirov, iar simbolurile românești au fost înlocuite cu cele sovietice.

Impunerea simbolurilor agresorului

Pe lângă modificarea toponimiei, un alt aspect important al acestui proces a fost înlocuirea simbolurilor naționale ale fostului stat cu cele ale puterii ocupante. Drapelele, stemele și insignele specifice statului agresor au fost impuse în locul celor tradiționale. În Basarabia, după 1812, stema Principatului Moldovei, ce înfățișa capul de bour, a fost treptat eliminată din utilizarea oficială și înlocuită cu simbolurile Imperiului Rus. Situația s-a repetat în perioada sovietică, când secera și ciocanul au devenit embleme omniprezente ale noii realități politice. Această tactică avea rolul de a elimina treptat orice referință la trecutul istoric al regiunii și de a impune o identitate artificială, construită conform intereselor noii administrații.

Instalarea de statui ale liderilor sovietici

Unul dintre cele mai eficiente instrumente de propagandă folosite de regimurile agresive a fost instalarea de monumente și statui care glorificau liderii lor. După anexarea Basarabiei, atât Imperiul Rus, cât și Uniunea Sovietică au ridicat monumente menite să legitimeze ocupația. Un exemplu timpuriu este Arcul de Triumf din Chișinău, construit în 1840 pentru a celebra victoria Rusiei în războiul ruso-turc și anexarea regiunii.

În perioada sovietică, această strategie a fost dusă la un alt nivel prin instalarea masivă a statuilor lui Lenin în piețele centrale ale orașelor și satelor. Aceste monumente nu erau doar simple opere de artă, ci simboluri ale dominației ideologice, menite să reamintească locuitorilor că sunt parte a unui imperiu vast și că trebuie să adopte valorile comuniste. În plus, numeroase memoriale ale „eliberării” de sub „fascism” au fost ridicate, încercând să rescrie istoria ocupației sovietice ca un act de salvare, nu de agresiune.

Prin astfel de măsuri, statul agresor nu doar că își impunea autoritatea vizuală asupra teritoriului ocupat, dar și ștergea treptat memoria colectivă a populației, rescriind trecutul în favoarea propriei sale narațiuni istorice. Aceste tactici au fost aplicate sistematic în toate regiunile anexate de-a lungul istoriei, de la Imperiul Roman și până la regimurile totalitare ale secolului XX.

 

CONTROLUL LINGVISTIC ȘI CULTURAL

Unul dintre cele mai eficiente instrumente utilizate de un stat agresor pentru a consolida dominația asupra unui teritoriu anexat este controlul asupra limbii și culturii locale. Acest proces nu doar că slăbește identitatea națională a populației autohtone, dar creează și o dependență față de cultura și valorile impuse de agresor. În cazul Basarabiei, Imperiul Rus și, mai târziu, Uniunea Sovietică au aplicat metode sistematice pentru a modifica peisajul lingvistic și cultural al regiunii.

Impunerea limbii ruse în administrație, educație și mass-media

După anexarea Basarabiei în 1812, administrația rusă a început un proces intens de rusificare, impunând limba rusă în toate domeniile esențiale ale vieții publice. Limba română a fost treptat eliminată din administrație, iar documentele oficiale au fost redactate exclusiv în rusă. Această politică a fost extinsă și în domeniul educației, unde școlile românești au fost închise sau transformate în instituții cu predare exclusiv în limba rusă.

În perioada sovietică, procesul de rusificare a fost amplificat. Limba rusă a devenit obligatorie în toate instituțiile de învățământ, iar promovarea în funcțiile publice era condiționată de cunoașterea acesteia. Mass-media a jucat un rol crucial în acest demers: presa, radioul și televiziunea erau dominate de conținuturi în limba rusă, iar publicațiile în română erau strict cenzurate și marginalizate.

Cenzurarea culturii locale și rescrierea istoriei pentru a justifica anexarea

Un alt aspect al politicii de dominație culturală a fost rescrierea istoriei pentru a justifica anexarea Basarabiei. Manualele școlare și lucrările istorice oficiale promovau ideea că moldovenii constituie un popor distinct de români, iar limba lor este „moldovenească”, nu română. Această teorie, fabricată de ideologii sovietici, avea scopul de a rupe orice legătură culturală și identitară dintre Basarabia și România.

Cenzura culturală a fost o altă metodă de suprimare a identității naționale. Cărțile, piesele de teatru și filmele care abordau teme naționale românești sau glorificau trecutul istoric al Basarabiei erau interzise. Scriitorii și intelectualii care promovau cultura română erau persecutați, exilați sau chiar eliminați fizic.

Interzicerea alfabetului latin și impunerea chirilicei pentru limba română

Unul dintre cele mai radicale gesturi de control lingvistic a fost interzicerea alfabetului latin pentru limba română și impunerea alfabetului chirilic. Această măsură a fost introdusă inițial de administrația țaristă în secolul al XIX-lea, dar a fost aplicată cu și mai multă severitate în perioada sovietică.

În 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, limba română a fost oficial redenumită „limba moldovenească”, iar scrierea în alfabet latin a fost înlocuită cu alfabetul chirilic rusesc. Această schimbare artificială avea un scop clar: să izoleze cultural și lingvistic populația locală de România și de influențele occidentale.

Abia în 1989, în contextul mișcărilor de renaștere națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, alfabetul latin a fost reintrodus, marcând un pas important în revenirea la identitatea națională autentică. Totuși, efectele deceniilor de rusificare și cenzură culturală se resimt și astăzi, fiind vizibile în disputele privind denumirea limbii oficiale și în influența puternică a limbii ruse în spațiul public.

Propaganda și rescrierea istoriei

Unul dintre cele mai eficiente instrumente prin care un stat agresor își consolidează dominația asupra unui teritoriu ocupat este propaganda și rescrierea istoriei. Acest proces nu doar justifică anexarea în fața populației locale și internaționale, dar și modifică identitatea colectivă a celor subjugați, transformând percepția asupra trecutului și redefinind apartenența culturală și națională.

Prezentarea anexării ca un act de „eliberare”

O tehnică comună utilizată de imperiile și regimurile totalitare este justificarea anexării unui teritoriu prin retorica „eliberării”. În cazul Basarabiei, atât Imperiul Rus după 1812, cât și Uniunea Sovietică după 1940, au promovat ideea că ocuparea teritoriului nu a fost un act de agresiune, ci o acțiune salvatoare.

În propaganda rusă a secolului al XIX-lea, anexarea Basarabiei era prezentată ca o „eliberare” de sub influența otomană și ca o integrare într-o civilizație superioară. Documentele oficiale și discursurile politice promovau ideea că Rusia era un protector al creștinătății ortodoxe din regiune.

După 1940, Uniunea Sovietică a adoptat o strategie similară, afirmând că intrarea Armatei Roșii în Basarabia a fost un act de „eliberare a muncitorilor și țăranilor moldoveni de sub jugul burghezo-moșieresc românesc”. Această narațiune a fost intens promovată în manualele școlare, ziare și filme documentare.

Astfel, ocupația a fost transformată dintr-un act de agresiune într-un gest de salvare, eliminând orice referire la caracterul forțat al anexării și suprimarea brutală a rezistenței locale.

Prin aceste metode, ocupanții au reușit să creeze un sistem în care generații întregi au fost educați într-o versiune falsificată a istoriei, menită să legitimeze dominația străină asupra Basarabiei.

 

MODIFICAREA ADMINISTRAȚIEI ȘI A POPULAȚIEI

Unul dintre cele mai eficiente instrumente utilizate de un stat agresor pentru a consolida dominația asupra unui teritoriu cucerit este modificarea structurilor administrative și demografice. Acest proces vizează eliminarea elitelor locale și schimbarea compoziției etnice a regiunii prin deportări și colonizări, având drept scop asimilarea populației indigene și diminuarea oricăror tendințe de rezistență.

Înlocuirea elitelor locale cu funcționari loiali agresorului

Odată ce un teritoriu este anexat, primul pas al ocupantului constă în eliminarea administrației autohtone și înlocuirea acesteia cu cadre loiale regimului agresor. Această metodă nu doar că asigură controlul politic și economic asupra regiunii, dar și facilitează impunerea ideologiei noului regim.

În cazul Basarabiei, după anexarea de către Imperiul Rus în 1812, administrația locală moldovenească a fost rapid dizolvată. Boierii moldoveni, care anterior dețineau putere în administrația principatului, au fost fie integrați forțat în nobilimea rusă, fie marginalizați. În locul lor, au fost aduși funcționari ruși, a căror misiune era să implementeze politica imperială și să supravegheze populația locală.

După reanexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940 și, ulterior, după recucerirea regiunii în 1944, a fost aplicată o strategie și mai agresivă. Administrația sovietică a epurat elita locală, în special intelectualii, preoții și foștii oficiali ai administrației românești, considerându-i „elemente antisovietice”. În locul acestora, Moscova a instalat un aparat birocratic strict controlat de Partidul Comunist, dominat de funcționari aduși din alte regiuni ale URSS, majoritatea ruși sau ucraineni. Acești noi lideri nu doar că au implementat politica sovietică, dar au și împiedicat orice încercare de reafirmare a identității naționale moldovenești.

 

Deportarea populației indigene și colonizarea regiunii cu populație rusofonă

Un alt mecanism de consolidare a controlului asupra unui teritoriu cucerit este modificarea structurii demografice. Acest proces include deportarea populației autohtone, considerată ostilă regimului, și aducerea unei noi populații loiale puterii centrale.

În Basarabia, această politică a fost aplicată în mai multe etape:

Deportările masive ale populației autohtone

Începând cu anii 1940, NKVD-ul sovietic a organizat deportări masive ale basarabenilor în Siberia și Kazahstan. Cele mai mari deportări au avut loc în iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951, afectând zeci de mii de familii. Deportații includeau foști funcționari, intelectuali, țărani înstăriți („chiaburi”) și membri ai partidelor naționaliste.

Deportările aveau un scop clar: eliminarea oricăror elemente care ar fi putut reprezenta o opoziție față de regimul sovietic și crearea unui climat de frică și obediență.

Colonizarea cu populație rusofonă

În locul populației deportate, regimul sovietic a adus zeci de mii de coloniști ruși, ucraineni și alte grupuri etnice din URSS, care au primit locuințe, locuri de muncă în administrație și acces la privilegii economice. Această strategie a fost menită să slăbească elementul românesc din Basarabia și să creeze o populație loială regimului sovietic.

În orașe precum Chișinău, Bălți și Tiraspol, proporția populației rusofone a crescut rapid. Până în anii ’70, în multe centre urbane limba rusă devenise dominantă în administrație, învățământ și mass-media.

Consecințele acestor politici

Alterarea identității naționale – Populația locală a fost supusă unui proces intens de rusificare, atât prin structurile administrative, cât și prin compoziția etnică schimbată artificial.

Perpetuarea controlului imperial – Populația adusă din alte regiuni ale URSS a devenit un pilon al dominației sovietice, menținând structurile de putere și influențând viitorul politic al regiunii.

Fragmentarea societății – Introducerea unei populații rusofone a creat o barieră culturală și lingvistică între autohtoni și coloniști, ceea ce a perpetuat tensiunile sociale și politice chiar și după prăbușirea URSS.

Aceste politici de modificare administrativă și demografică nu au fost unice Basarabiei, ele fiind utilizate și în alte teritorii anexate de URSS, precum țările baltice, vestul Ucrainei și Caucazul. Strategia a fost mereu aceeași: înlocuirea elitelor locale, deportarea populației „neloiale” și aducerea unor coloniști favorabili regimului, pentru a consolida stăpânirea asupra regiunii pe termen lung.

 

 

REORGANIZAREA ECONOMICĂ ȘI MILITARĂ ÎN BASARABIA

SUB REGIMUL SOVIETIC

 

 

Exploatarea resurselor: Economia Basarabiei, după anexarea acesteia de către Uniunea Sovietică, a fost subordonată în mod strict intereselor imperiale ale URSS. În perioada sovietică, Republica Moldova a fost transformată într-un vast bazin agricol, destinat să furnizeze resursele necesare pentru industrializarea altor părți ale Uniunii Sovietice. Sectorul agricol a devenit prioritar, iar regimul sovietic a impus un sistem de producție agricolă intensivă, în care cultura cerealelor și a plantelor destinate industriei alimentare au fost dezvoltate, dar fără a se pune accent pe dezvoltarea unei industrii locale. Lipsa unei industrii puternice a făcut ca economia regiunii să depindă aproape exclusiv de producția agricolă, ceea ce a dus la stagnarea diversificării economiei și la subdezvoltarea altor sectoare economice esențiale pentru un progres sustenabil pe termen lung.

Construirea de baze militare: În urma anexării Basarabiei de către URSS în 1940, regimul sovietic a început să construiască o serie de baze militare strategice în regiune, menite să asigure controlul militar asupra teritoriilor adiacente și să protejeze granițele Imperiului Sovietic. Amplasarea acestora a avut un dublu rol: pe de o parte, menținerea unui control militar ferm asupra regiunii și, pe de altă parte, asigurarea unui punct de sprijin pentru eventuale acțiuni militare în cazul unor conflicte în Europa de Est sau pe alte fronturi. Astfel, Basarabia a devenit un element cheie în strategia de apărare a Uniunii Sovietice, fiind utilizată nu doar pentru resursele sale naturale și economice, dar și ca un nod geostrategic important.

Colectivizarea forțată: Unul dintre cele mai dramatice procese impuse de regimul sovietic a fost colectivizarea forțată a agriculturii. Țăranii basarabeni au fost obligați să se înroleze în colhozuri – ferme colective – iar proprietățile private, cum ar fi terenurile agricole și bunurile, au fost confiscate de stat. Aceste măsuri au avut un impact devastator asupra structurii economice tradiționale, iar rezistența țăranilor a fost aspru reprimată. Mii de oameni au fost persecutați, deportați sau chiar executați, iar transformarea societății rurale în una colectivistă a dus la pierderea autonomiei economice a satelor și la o adâncire a dependenței față de autoritățile sovietice. Colectivizarea nu a reușit să îmbunătățească semnificativ producția agricolă, dar a avut ca efect principal consolidarea puterii regimului sovietic asupra țăranilor și resurselor acestora.

Reorganizarea economică și militară a Basarabiei în perioada sovietică a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării regiunii, transformând-o într-un teritoriu agricol subordonat intereselor imperiale ale URSS. Resursele naturale și umane ale Basarabiei au fost exploatate pentru a susține economia sovietică, în timp ce regimul a implementat politici de colectivizare forțată și a consolidat controlul militar asupra regiunii prin construirea unor baze strategice. Aceste măsuri au avut un efect negativ asupra autonomiei economice și sociale a Basarabiei și au contribuit la integrarea sa forțată în structurile imperiale ale Uniunii Sovietice.

 

CONCLUZIE

Comemorarea istorică joacă un rol esențial în menținerea memoriei colective și consolidarea identității naționale. Cu toate acestea, ea poate deveni un instrument de control atunci când este utilizată pentru a justifica anexări teritoriale, a impune o versiune distorsionată a trecutului și a manipula percepția publică. Cazul Moldovei demonstrează clar cum un stat agresor poate marca un teritoriu ocupat prin schimbarea simbolurilor, rescrierea istoriei și impunerea propriei culturi, afectând profund identitatea locală și continuitatea valorilor naționale. Dezbaterea asupra moștenirii sovietice și a efectelor rusificării rămâne un subiect sensibil în Republica Moldova, subliniind importanța unei comemorări oneste și echilibrate a trecutului.

Autor: Iurii Moisei ©