Amintiri din anii de școală: Fundația unei vieți întregi

 Din fereastra apartamentului meu se vede Liceul Teoretic „Traian”. În fiecare dimineață, privesc șirurile de elevi care se adună din toate direcțiile, grăbiți să nu întârzie la ore. Mă uit la ei și mă regăsesc în acele momente, cu toate emoțiile și entuziasmul unui elev în drum spre școală. Acum, pe măsură ce anii au trecut și m-am apropiat de vârsta pensionării, îmi dau seama tot mai clar cât de importantă a fost perioada școlară în viața mea.

Aveam doar 7 ani când am pășit pentru prima oară în clasa întâi la școala nouă nr. 29, plin de curiozitate și teamă. Pe atunci, nu știam că acei 10 ani petrecuți acolo aveau să lase o amprentă adâncă asupra vieții mele. 

Nu a fost vorba doar despre lecții sau teme, ci despre oameni, experiențe și învățături care au contribuit la formarea mea ca om.

Îmi amintesc cu drag de doamna învățătoare Daria Martianovna din clasele primare. Era o femeie cu o inimă blândă, dar fermă, care ne-a învățat primele noțiuni de scris și citit. 

Nu doar atât, ne-a insuflat disciplina și respectul față de ceilalți. Dincolo de lecțiile de la tablă, învățătoarea ne-a învățat să fim organizați și corecți, pregătindu-ne pentru anii care urmau să vină.

Anii de școală au fost la fel de importanți. Fiecare profesor avea un stil propriu, dar toți și-au pus amprenta asupra noastră. Profesorul de istorie Pavel Ușarovici, un bărbat sobru cu o voce gravă, reușea să ne facă să călătorim în timp. Îmi aduc aminte cum simțeam că suntem martori ai marilor evenimente istorice despre care ne povestea. Datorită lui, am înțeles cât de important este să cunoști trecutul pentru a-ți clădi viitorul.

Profesoara de matematică, doamna Maria Coțofan, cu o rigurozitate exemplară, m-a învățat să gândesc logic și să îmi structurez gândurile clar, trăsături care mi-au fost de folos în fiecare etapă a vieții.

Dar dacă ar fi să menționez pe cineva care a avut un impact deosebit asupra mea și asupra colegilor mei, ar fi doamna Anastasia Popovschi, profesoara de chimie și biologie și diriginta noastră. O persoană riguroasă, dar caldă, doamna Popovschi avea o abilitate rară de a ne face să ne simțim înțeleși și sprijiniți. Lecțiile ei nu erau doar despre reacții chimice sau procese biologice; ele ne deschideau ochii asupra lumii vii din jurul nostru. Îmi amintesc cu drag cum ne explica, cu răbdare, cum toate elementele naturii sunt interconectate și cum fiecare are un rol esențial.

Diriginta noastră nu era doar un profesor bun, ci și un adevărat mentor. Știa cum să ne motiveze și să ne inspire, dar în același timp, avea o fermitate care ne disciplina atunci când era nevoie. În orele de dirigenție discutam despre orice, de la probleme școlare la planuri de viitor, despre cum să fim oameni de caracter și cum să ne construim un drum în viață. Doamna Popovschi ne încuraja să ne exprimăm ideile și să ne căutăm pasiunile, să visăm la lucruri mari.

În clasa 10 diriginta noastră a fost doamna Natalia Strașnic, profesoara de chimie și biologie. Anume dumneaei și ne-a petrecut la absolvirea școlii în lumea mare. 

Desigur, nu doar profesorii au avut un rol important în acei ani, ci și colegii mei dragi, care au devenit o adevărată familie pentru mine. 

Cu ei am împărtășit fiecare bucurie și fiecare provocare, trăind împreună toate etapele care ne-au marcat adolescența. Relațiile formate în acei ani s-au bazat pe prietenie, respect și sprijin reciproc, iar aceste legături au rămas puternice chiar și peste ani.

Îmi aduc aminte cu drag de iernile lungi când, după lecții, ne adunam cu toții în curtea școlii pentru a ne juca. Ne bucuram de zăpada proaspăt căzută și de senzația de libertate pe care o simțeam atunci când alergam, râzând fără griji. Serile acelea erau magice, încărcate de energia tinereții și de dorința noastră de a profita de fiecare clipă împreună. De multe ori, în loc să mergem direct acasă, rămâneam până târziu, fie pentru a povesti, fie pentru a ne plănui aventuri viitoare.

Îmi amintesc de serile când ne pregăteam pentru examene. Acele momente, pline de stres și emoție, ni se păreau atunci cele mai grele încercări din viața noastră. Ne strângeam la unul dintre colegi acasă și învățam împreună, susținându-ne unii pe alții. 

Uneori râdeam la gândul că, poate, examenele acestea erau doar un pas mic în comparație cu ceea ce ne aștepta în viață, dar pentru noi, în acel moment, erau cele mai mari provocări. Faptul că treceam prin acele încercări împreună ne întărea prietenia și ne făcea să ne simțim invincibili.

Anii au trecut, și fiecare dintre noi a luat-o pe propriul drum. Unii au plecat din oraș sau chiar din țară, dar legătura noastră nu s-a rupt niciodată. Cu fiecare ocazie în care ne revedem, mă cuprinde o bucurie imensă. De fiecare dată când mă întâlnesc cu foștii colegi de școală, fie la reuniuni sau întâlniri spontane, simt acea conexiune specială pe care doar anii petrecuți împreună o pot crea. Fiecare întâlnire este o ocazie de a retrăi momentele de atunci, de a ne aminti de vremurile în care lumea părea atât de simplă, iar viitorul atât de plin de posibilități.

Acum, privind înapoi, îmi dau seama cât de prețioase au fost acele clipe. Prieteniile pe care le-am legat în acei ani nu s-au limitat la granițele școlii; ele au continuat să crească și să evolueze, la fel ca noi. Așadar, nu doar profesorii m-au influențat în acea perioadă, ci și colegii mei, alături de care am învățat lecții valoroase despre prietenie, solidaritate și loialitate.

Școala a fost mai mult decât un loc de învățare. A fost locul în care ne-am format ideile și ne-am descoperit pasiunile. Unii dintre colegii mei visau să devină medici, alții ingineri sau profesori. Eu mă simțeam atras de istorie și de militărie, iar școala a fost locul în care am început să îmi clădesc aceste aspirații.

Anii de școală au fost, în esență, fundația pe care s-a clădit întreaga mea viață. Fiecare experiență, fiecare interacțiune a contribuit la cine sunt astăzi. Mă uit cu nostalgie la acei ani și la influența lor asupra idealurilor și aspirațiilor mele, realizând că fără acea educație și fără acei oameni care m-au înconjurat, poate că drumul meu ar fi fost altul.

Privind în urmă, realizez cât de mult m-a influențat acea perioadă. Educația nu s-a oprit odată cu ultimul sunet de clopoțel, ci continuă să mă ghideze până în ziua de azi. Lecțiile de muncă perseverentă, disciplină și respect pe care le-am învățat atunci mi-au modelat caracterul și m-au ajutat să fac față provocărilor vieții. Și, poate, cel mai important lucru pe care l-am învățat în acei ani este că educația nu se oprește niciodată – ea continuă să ne modeleze pe tot parcursul vieții.

Acum, când privesc la tinerii care se îndreaptă spre liceul din fața blocului meu, nu pot să nu zâmbesc. Fiecare dintre ei își construiește, poate fără să își dea seama, fundația pentru întreaga viață. Și sper că, la fel ca mine, vor privi într-o zi cu drag și recunoștință la anii de școală.